PRIMĂRIA COMUNEI BUDACU DE JOS
  Comuna | Primăria | Noutăţi | Galerie foto | Contact

Comuna
»Aşezare geografică
»Istoric
»Şcoala
»Biserica
»Activităţi culturale
»Activităţi economice
»Sate componente
»Activităţi sportive
Primăria
»Primar
»Viceprimar
»Secretar
»Consiliul local
»Stare civilă
»Asistenţă socială
»Serviciul Voluntar pentru Situaţii de Urgenţă
»Buget local
»Obiective de investiții 2011
»Concursuri
»Informatii publice
Informaţii
»Declaraţi de avere
»Declaraţii de interese
»Hotărâri ale CL
»Documente stare civilă
»Program audienţe
Ultima actualizare: 25.10.2017


Istoricul comunei

Parti din Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773

BUDACU DE JOS (1228)

Localitatea este atestată documetar din anul 1228, fiind cea de-a patra localitate atestată documentar din judeţul Bistriţa-Năsăud, mai devreme decât Rodna, Beclean sau Bistriţa.

Andrei al II-lea, regele Ungariei, dăruieşte, în anul 1228, lui Dionisie mare vistier, moşia Săplac (Goreni - Mureş), confiscată de la Simion banul, deoarece a participat la complotul în care a fost omorâtă regina Gertruda. Delimitându-se pământurile aparţinătoare acestei moşii, se spune că hotarul ajungea la râul Şieu, la Budac, apoi la munţii Călimani şi apoi la Ruscia.

Budacu de Jos mai este amintit şi în 1292 când Ladislau, voievod al Transilvaniei, confirmă înţelegerea dintre comitele Nicolae de Rodna şi fiii fratelui său, comitele Benedict, cu privire la împărţirea moştenirii lor.

Biserica cu hramul Sf. Nicolae este menţionată la 1453, iar şcoala menţionată din anul 1548.

La 1763 satul Budacu de Jos era alcătuit din 23 de gospodării săseşti şi 10 de români, iar la 1850 raportul dintre cele două comunităţi era de 3:1, pentru ca în perioada interbelică populaţia săsească să rămână sub 50%.

Localitatea Budacu de Jos (Deutsch-Budak în germană şi Szaszbudak în maghiară) avea în anul 1941 un număr 577 locuitori, din care 283 saşi. În septembrie 1944 cei peste 280 de saşi din Budac au fost evacuaţi, 158 au fost returnaţi în 1945, refăcându-se o comunitate germană semnificativă. Azi nu mai există nici un sas în comună întrucât după 1970 are loc emigrarea lor mai ales în Germania.

Biserica, edificată în sec. XV şi reconstruită, conform inscripţiei de deasupra portalului în 1567, cu modificări de factură barocă şi apoi clasicistă (1850), în interiorul căreia se mai păstrează orga (1874), a fost cumpărată de către Biserica Ortodoxă.

Localitatea Budacu de Jos (Deutsch-Budak în germană şi Szaszbudak în maghiară) avea în anul 1941 un număr 577 locuitori, din care 283 saşi.

BUDUŞ (1345)

Este cea mai “tânără” localitate a comunei, fiind atestată documentar începând cu anul 1345.

Astfel, la 25 mai 1345, capitul de Alba Iulia adevereşte că Ioan fiul lui Petru de Bistriţa şi fratele său Petru au dat doamnei Ecaterina, soţia comitelui Henchmann de Aiud, drept pătrime de fiică, o treime din moşia Buduş (Kysbuduhth) din comitatul Dăbîca.

In momentul constituirii, in anul 1876, a comitatului Bistrita – Nasaud, a intrat in componenta acestuia, formand cercul Sieul Mare, cu resedinta in Budus

În dialectul săsesc, satul Buduş a avut denumirea Beodesdref, în germană Budesdorf, Bodesdorf, Klein-Budak, în maghiară Alsóbudak, Kisbudak.

Prin anul 1631 se găsea în satul Buduş, un episcop cu numele Benedict.

La 4 mai 1631 el trimitea de aici pe diacul său Teodor la mănăstirea Suceviţa, ,,pentru oarecare treburi sufleteşti”. Probabil a fost hirotonit în Moldova, anume pentru scaunul de Vad, pe care presupunem că nici nu l-a putut ocupa. Pe la sfârşitul anului 1633, până la începutul celui următor, a condus provizoriu Episcopia Romanului, apoi s-a retras la mănăstirea Suceviţa.

În centrul localității, în faţa Şcolii, se află Troița Eroilor Români din Primul Război Mondial, care a fost înălțată în anul 1937, pentru cinstirea memoriei ostașilor români căzuți în Primul Război Mondial. Aceasta are o înălțime de 3 m, având la bază un soclu din beton, în timp ce crucea este realizată din fier forjat.

JELNA (1264)

Localitatea este amintită în contextul în care Papa Urban al IV-lea scrie, la 11 iulie 1264, din Orvieto, lui Ştefan – voievodul Transilvaniei, fiul lui Bela al IV-lea, să restituie mamei sale satele şi pământurile din Bistriţa, Rodna,Jelna şi Crainimăt.

Într-adevăr, după cum ni s-a plâns solul trimis de tatăl tău Bela şi mama ta, regina Maria, tu, fără a ţinea seama că pricinile purtate între alţii nu trebuie să vatăme pe al treilea; tu sub cuvântul unei învoieli care, fără consimţământul reginei, s-a făcut odinioara între tine şi numitul rege, tatăl tău, ai încălcat împotriva dreptăţii şi ţii, spre paguba şi neajunsul reginei nişte sate şi pământuri numite în limba obişnuită Bistriţa (Bistiche), Rodna (Rodona), Jelna (Zolosim) şi Crainimăt (villa Querali), pe care le-au stăpânit în tihnă şi pace susnumita regină şi toate înaintaşele sale, din vremuri a căror amintire s-a pierdut.”

În anul 1453, Jelna intră în posesia lui Iancu de Hunedoara, iar în 1496 meșterul Erasmus din Bistrița primește însărcinarea de a turna clopotul mare al bisericii, iar la 1497 este atestată prima școală organizată pe lângă biserică. La 1498, moara din localitate este distrusă de inundații.

Începând cu anul 1508, satele din district, inclusiv Jelna, se subordonează Consiliului Bistriței.

În 1765 se înființează Regimentul valah grăniceresc care cuprindea și 10 familii din Jelna.

Interesant este faptul că datarea cronologică a bisericii este bazată pe baza inscripțiilor din secolul al XV-lea, în condițiile în care în anul 1332 exista deja un preot în Jelna – în perioada în care biserica era romano-catolică, iar în 1467 este atestat și un preot paroh al bisericii din Jelna, ce purta hramul Sf. Petru. Hramul bisericii se păstrează până secolul al XVI-lea, când comunitățile săsești din Transilvania adoptă modelul de reformă religioasă propus de Marin Luther.

Biserica este părăsită la mijlocul secolului al XX-lea, când comunitatea săsească se reduce treptat. Turnul de piatră și casa parohială din apropiere sunt cumpărate în anul 1967 de către comunitatea ortodoxă din localitate. În anii 1980-1990 biserica se ruinează, dar turnul este întreținut în continuare de comunitate ortodoxă locală. În turn se află două clopote, unul mici din anul 1884 și unul mare din 1925 care l-a înlocuit pe cel turnat în anul 1496. Conform inscripțiilor descoperite, incinta de zid a fost finalizată în anul 1494, iar turnul, în forma în care s-a păstrat până astăzi, a fost finalizat în anul 1560.

La Muzeul Brukenthal din Sibiu au fost predate, în anul 1905, documentele cu socotelile din anii 1455-1564 ale Jelnei. Conform acestor documente, în secolul al XVI-lea, Biserica din Jelna adăpostea fragmente din veștmântul Fecioarei Maria, din coroana de spini a lui Iisus și pământ de la Mormântul Sfânt din Ierusalim.

În anul 1941 satul avea 590 locuitori, dintre care 367 germani.

Localitatea Jelna s-a numit în dialectul săsesc Sänderf, Zändref, Zändraf, în germană Senndorf, Sellendorf şi în maghiară Kiszsolna, Zsolna.

MONARIU (1243)

Satul Monariu (villa Molunark) este atestat în anul 1243, când este amintit că ţinea de hotarul Săratei, aparţinând urmaşilor cneazului Ariscaldus al Rodnei.

Apoi, în anul 1332, preotul din Monariu (Monelarth), cu numele de Ulric (Ulricus) sau, după alte surse, Vintus de Monelarth, a plătit dijma bisericească de un loton de argint, iar în 1334 acelaşi preot achită trei sectini de argint.

În anul 1562 localitatea este afectată de mari incendii, iar la 14 iulie 1751, ca urmare a unei inundaţii de proporţii a râului Budac, întreaga localitate, este distrusă (inclusiv biserica), fiind apoi refăcută pe deal.

Cu ocazia restaurării bisericii în cursul secolului al XIX-lea, în globul de sub crucea turnului s-a găsit un document datat 18 octombrie 1776, care conţinea date despre condiţiile în care s-a construit biserica actuală, despre meşteri şi succesiunea lucrărilor.

În 1755, pe vremea preotului Christoph Müller şi judelui Gerig Emrich începe construcţia singurei biserici rotunde săseşti din nordul Transilvaniei, iar în 1776 ridicarea turnului.

La construirea bisericii s-au întrebuinţat ancadramentele de piatră rămase de la vechea biserică. Nava a fost terminată în decurs de un an, dar realizarea turnului s-a amânat până în 1776, când cu sprijinul a 33 de capete de familie turnul a fost terminat în acelaşi an, până la data aşezării documentului în globul de sub cruce. Lucrările au fost conduse de dulgherii Martin Groo şi Andreas Konnerat, respectiv de către zidarii Andras Zeschnetzler şi Daniel Kroner din Bistriţa. Construirea bisericii a fost finalizată în întregime numai în anul 1782, conform inscripţiei de pe arcul triumfal: „ERBAUT / 1755-1782 / AUSGEBESSERT / 1851, 1885 U[nd] 1911” (Construit/ 1755-1782 / Renovat / 1851, 1885 şi 1911). Astfel aflăm că s-a intervenit la clădirea bisericii de două ori în decursul secolului al XIX-lea, respectiv la începutul secolului al XX-lea.

Biserica din Monariu, pe lângă unicitatea planimetrică, fără corespondent în Transilvania, se remarcă şi prin utilizarea conştientă a elementelor gotice, devenind astfel cel mai timpuriu reprezentant al tendinţelor clasicizante gotice din cadrul barocului târziu pe aceste meleaguri.

Evacuarea saşilor în Austria a avut loc la 18 septembrie 1944, sub conducerea preotului (care era şi învăţător) Michael Berendt, o parte din aceştia fiind readuşi din Austria în iulie 1945, urmând apoi exproprierea lor, iar după 1970 saşii rămaşi au emigrat mai ales în Germania.

Monariu s-a mai numit şi Minarken (germ.) sau Malomarka (magh.)

SIMIONEŞTI (1215)

Satul Simioneşti este cea mai veche localitate a comunei, fiind totodată cea de-a doua cea mai veche localitate din județul Bistrița-Năsăud, după localitatea Șieu-Sfântu (1172).

Simioneştiul este atestat în anul 1215, “Registrul de la Oradea” consemnând procesul în care “Demetriu din satul Năsal a învinuit de Joanca din satul Simioneşti (villa Simonis) şi pe rbanus din satul Ebeş (aşezare dispărută – zona Gorneşti-Mureş), spunând că atunci când au primit-o pe cumnata lor, după moartea soţului ei, i-au luat şi banii săi în valoare de treizeci de mărci” . Voievodul Simion i-a trimis pe împricinaţi pentru “proba fierului roşu” la Oradea, unde ei au căzut la învoială.

Mai târziu, Carol Robert, regele Ungariei, restituie, în 13 mai 1319, magistrului Simion, comite de Şemlacul Mare şi de Caraş, satele şi moşiile de pe valea Şieului între care şi Simioneşti (Symonteluke), drept răsplată pentru slujbele sale credincioase.

Simioneşti (Şomotelnic) s-a mai numit şi Simonsfeld, Seimersdorf, Seimesdorf, Simonsdorf, (germ.) sau Simontelke (magh.)




Noutăţi
25.10.2017 - Am actualizat secțiunea Buget
20.05.2017 - Am actualizat secțiunea Hotărâri ale consiliului local
26.04.2017 - Principii ce rezulta din jurisprudenta CEDO 19.12.2016 - Buget local 2016
Vremea la Budacu de Jos

Adrese utile
www.presidency.ro
www.guv.ro
www.parlament.ro
www.cjbn.ro
www.prefecturabn.ro
www.sapard.info
Galerie foto
Budacu de Jos
Jelna
Budus
Monariu
Simioneşti
  Site realizat de Muresan Ciprian - mcip.ro